dependenta

da, recunosc, ma numar printre milioanele de fane (si fani...probabil) Twilight, categoria de varsta "de cand incepi sa constientizezi"-"pierderea memoriei", si nu ma consider ciudata sau ridicola, pentru ca filmul asta (oricat de ireal si copilaresc ar fi) scoate ce-i mai bun din mine...imi aminteste cum e sa te indragostesti (chiar si fictiv), cum e sa fii fericit cu deciziile tale, cum e sa poti sa iei decizii ferme, din inima...eu, sincer, nu am luat pana acum nicio decizie de care sa fiu sigura 100%, pentru care sa nu-mi para rau daca se termina cu esec sau succes, ci dimpotriva...intotdeauna am trait cu sentimentul ca mai este o cale, mai buna, ca ar fi trebuit sa mai astept...poate se cheama experienta, poate prostie, poate graba, poate orbire...cum ar fi, cum n-ar fi, asta e realitatea.

iubesc sa mi se strecoare in suflet trairile personajelor din film, iubesc sa cred ca as putea avea experientele lor, chiar daca asta se intampla undeva in vis/imaginatie/nebunie. si imi doresc sa traiesc chestiile astea cu fiecare film vazut, fie ca e cotat cu 5 stele sau "bun de aruncat". si asta mi se intampla cu fiecare Twilight. sunt constienta ca totul este regizat in rezonanta cu publicul, cu iluziile si dorintele oamenilor cufundati in banalitatea cotidiana, dar nu ma pot abtine sa nu coalizez cu ei. stiu ca viata e asa cum ti-o faci, asa ca accept faptul ca nu pot lua o decizie ferma din prima, nu pot constientiza intotdeauna ce vreau de fapt (nu ce trebuie) si ma refugiez intr-o lume superficiala, dar care-mi da, pentru 2 ore si inca 2 zile dupa, minciunile de care am nevoie.

frumoasa povestea Twilight, frumoasa ideea, frumoasa magia si cel mai frumos din toate astea e ca ti se arata cum ar putea fi...